Volumul al doilea din seria Doamna astronaut m-a tinut cu sufletul la gura. Mult mai buna, mai incitanta si mai dinamica . De obicei, continuarile nu se ridica la acelasi nivel cu inceputurile. Dar nu este cazul aici. Un ritm mai alert, intorsaturi neasteptate de situatii si aceeasi Doamna astronaut, care acum chiar este astronaut. A ajuns pe luna, dar ,evident ca vrea mai mult. De fapt , asa e natura umana. Intotdeauna vrem mai mult. Iar un om destept ,cum este Elma vrea sa mearaga mai departe, cat de departe poate. Calea spre Marte este, insa, presarata cu evenimente neasteptate, unele in afara protocoalelor stabilite .Oricate minti luminate au lucrat la ele, tot apar situatii neprevazute. Iar unele nu tin neaparat de tehnica, ci de sentimentele umane. Descrierea mortilor colegilor si prietenilor apropiati precum si modul in care sunt tratati dupa moarte este formidabila. O sa fiti marcati multa vreme .Eu sunt, cu siguranta.

Cum ar fi evoluat omenirea daca asa ceva s-ar fi intamplat in realitate? Un meteorit loveste planeta, provoaca haos, distrugeri suferinta si moarte. Stim ? Putem doar sa ne imaginam. Cred ca ceea ce si-a imaginat autoarea nu este prea departe de o eventuala posibilitate. Dar vom fi noi capabili sa ne unim in fata dezastrului? Sa urgentam eforturile pentru a ne gasi alte planete locuibile? Eu ma cam indoiesc. Dar doamna Kowal este o optimista si asta face bine la suflet unui biet cititor ca mine. Analiza si descrierea situatiei facuta prin prisma unei femei inteligente ,curajoase si determinate. Dar ,totusi, o femeie care traieste pe la jumatatea secolului al XX-lea, perioada grevata puternic de rasism si sexism. O lume care nu este foarte evoluata din punct de vedere tehnologic, mai ales din punctul de vedere al calatoriilor spatiale, al colonizarilor eficiente si de succes. Dar acum suntem? Sa speram ca nu va trebui sa aflam raspunsul in conditii de presiune extrema.