��Orice creație care depășește condiția noastră de muritori cere sacrificiu suprem. Orice durere, neîmplinire și orice inimă sfâșiată își poate găsi în cele din urmă alinare. Asta am înțeles eu din carte, asta m-a învățat Agnes, poate cel mai surprinzător și minunat personaj pe care l-am cunoscut în ultimul timp. „După toate poveștile ce speculează pe seama vieții lui Shakespeare și despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-i așază alături o femeie copleșitoare si memorabilă.” Îți recomand acest roman, promit - e ca și cum ai vedea un film bun, atât de bine sunt conturate situații și locuri încât ești acolo de la început până la sfârșit!

��Un roman dispus să te țină într-o stare de amărăciune de la început până la final. Dispus să sape și să scoată întunericul din tine deșirând ghemul cu sârmă ghimpată, da’ de se agață ceva de ea, rânjește la tine cu dinți de fiară. O simfonie a artei, a nebuniei, a întâmplărilor stranii, paranormale, a coșmarurilor la limita dintre realitate și imaginar, a trudei continue de a te descoperi și a te accepta, o poveste așa cum eu nu am citit niciodată și cum probabil nici nu s-a scris niciodată. Isus din întuneric este Isus conceput în nămolul din sufletul uman iar nașterea lui se produce după un travaliu cât o viață. Uneori nu se naște niciodată. Cert e că doar iubirea îi e mama care îl crește. Nu știu dacă mi-a plăcut sau nu, dar nu am putut să o las din mână până la sfârșit și cu cât personajele se căzneau mai tare să răzbească prin întunecimea minții, cu atât eu mă simțeam mai lucidă. �� ,,Există un moment în care artistul deschide ochii și realizează că se află în iad. Acel moment marchează nașterea artistului."

��Te provoc la o aventură literară cum nu ai avut și probabil nu vei avea curând, poate niciodată, o aventură la fel ca și limba în care a fost scrisă această carte. Slavă domnului, o doamnă în cazul de față, a tradus cartea în limba română, altfel pierdeam ocazia unică sunt sigură, să citesc așa ceva. Aproape 600 de pagini fără dialoguri, cu fraze care se întind pe pagini întregi, dar totuși cu o cursivitate și un ritm care te ține ca într-un ceardaș isteric din care dacă ieși riști să arunci restul jucătorilor printre mese. Întoarcerea acasă a baronului de Wenckheim este despre întoarcerea acasă a baronului de Wenckheim �� și despre o mulțime de alte evenimente haotice și confuze care se întrepătrund, personaje stranii, motocicliști, politicieni corupți, televiziune obscură, un straniu Profesor care cercetează mușchiul de copac; în peisajul ăsta care seamănă atât de mult cu „dulcea noastră țară” sosește baronul despre care aflăm ba una ba alta, depinde din gura cui o auzim pentru că el nu ne povestește nimic despre el, el însuși fiind într-o stare de confuzie generată de harababura în care nimerește. Totul pare că se află la 2 pași în urma dezastrului și frazele nu se mai termină, apar personaje pe care le cunoști, le-ai întâlnit, de la popă până la taximetrist, primar și Dóra de la agenția de turism fără turiști, toți sunt hipnotizați de posibilitatea de a înșela pe cineva, de a se ajunge cumva. Doar Profesorul și baronul nu sunt din lumea aceasta. Nu îmi scriu impresii despre cărți pe care apoi le postez, să mă laud în vreun fel că citesc, dar de data asta simt nevoia să mă laud că am răzbit acest roman care pare de necitit, nu pentru ca ar fi prost, din contră, este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit - ci din cauza construcției, dar tocmai construcția îl face unic și sunt convinsă că de era scris într-un alt fel nu avea nici un farmec. ��„Apocaliptic, vizionar nebunesc” Îndrăznește, e incredibil!

„Afară n-ai unde te duce, înăuntru-i cald, da’ pute.” ��O lume pe care o știm toți, am văzut-o, am trăit-o, poate o mai trăim unii, ne-am intersectat cu ea poate din greșeală, poate din curiozitate, o lume a satului românesc care nu mai are nici o legătură cu „veșnicia s-a născut la sat”, mizeria și sărăcia actualului sat românesc taie aripile oamenilor așa cum oamenii le taie găinilor sa nu zboare peste gardul vecinului – dar deși lumea asta o știm toți, când o găsim de citit printre pagini de roman ne întristează, ne pune pe gânduri, ba chiar ne provoacă o scârbă care e atât de adâncă în noi încât pare de la începutul lumii. Parcă în mizeria, sărăcia, tristețea, tăcerea, dorul, frigul pe care le aduc ploile reci a fost creată omenirea. La sat. Mi-a plăcut foarte mult construcția narațiunii, te ține ancorat în poveste așa încât și dacă vrei sa ignori ceva, nu ai cum, odată intrat în sat trebuie să intri și în casă să cunoști oamenii din ea, să le asculți povestea fiecăruia, să guști din cartofi sleiți, să simți mirosul de țigări uitate în scrumiere, să miroși jegul din interior și să calci în noroiul de afară, cu un singur gând în cap „la omul sărac nici boii nu trag”. Pentru că personajele domnului Bogdan Cosa așa sunt, săraci fără noroc, noroc care nu știi exact de ce lipsește, pentru că nu îl dorește nimeni din indolență, lene, delăsare, sau pentru că așa a fost să fie ca mereu să se întâmple ce se putea mai rău întâmpla, mereu să se fi făcut alegerea cea mai proastă. Actualitatea romanului este înfricoșătoare, ploile reci sunt mai aproape decât te-ai fi gândit, sau unii oamenii sunt mai aproape de ele... Recomand din suflet! ❤️��