Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune, aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. Dupa o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar trebui sa dispara. Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine. - Monica Lovinescu
 

 

"Asa am indurat pana pe la sfarsitul lunii lui decembrie, in anu 1944. Pe la sfarsitu lunii decembrie m-am imbolnavit de tifos. La inceput am simtit cand ma pregatiam sa marg la lucru ca m-a cuprins o timpiratura mare si a inceput capul sa ma doara. Eram de acuma imbracata sa plec si daca nu am mai avut putere m-am pravalit pe pat. Au mers femeile cu care traiam in casa, mai intai la 'cantora' si au anuntat ca eu nu pot merge la lucru, sa trimata pe altu in locu meu, caci acolo astepta un om ca sa-l schimb. Au mai chemat si doctorul sa ma vada, ca de altfel nu imi da crezare ca nu pot merge. Doctorul, cum m-a vazut, a spus sa ma duc degraba la spital. Spitalul nu era departe, tot acolo in 'pasiolca' unde traiam. M-au dus doi de subsuori, m-au ajutat caci eu nu mai aviam putere sa merg. Tin minte cum m-a dus, cum am ajuns la spital, cum m-a dezbracat din hainele mele si mi-a dat camase din spital. Cand m-a dezbracat am vazut ca trupul meu era tot pete. M-au pus in pat si m-am culcat si mai mult nu am stiut nimic ce s-a petrecut cu mine. Cand am deschis ochii, m-am uitat roata, a venit la mine o femeie care lucra acolo ca 'med sestra', cum s-ar zice ca sora de caritate. Era tot asa adusa ca noi si vorbia romaneste. Ma intriaba ce faci Ana, caci numele meu e Anita, si parca am cunoscut pe fata ei ca era bucuroasa. Eu am intrebat-o pe dansa ce zi avem astazi si ce data. Ea mi-a spus ca astazi este joi si data 14 ianuarie 1945. Si m-a cuprins si m-a sarutat si imi spune, iaca Ana, de acuma te-am dobandit si esti a noastra, caci ni-era mila de copii cum veniau iri fiecare zi si tot intrebau ce-i cu mama, Noi ce-am putut sa le spunem, ca nu aviam nici o nadejde, dar tot ii bucuram cu vorba. Acum a trecut tot ce a fost mai greu. Si din ziua aceia am inceput sa mananc cate oliaca, caci au fost trecut doaua saptamani de cum am intrat eu in spital si nu am fost mancat nimic. 

Cum am intrat in spital, am vazut ca e rau cu mine. Nu ziciam nimic din gura, numai in gand ma rugam la Dumnezeu sa se indure de mine, sa ma lase intre copii, sa nu ramaie copiii asa straini, fara tata, fara mama, in pustiurile celia. Asa de amarata si cu gandul ista m-a dovedit timpiratura si mai mult nu am stiut nimic doua saptamani. Inainte de a ma trezi, parca spus cineva: tu vrai asa de tare sa te duci la copii. Noi te lasam, ia-ti trupul si du-te. Parca trupul imi era despartit de mine."