Tresar si meditez. As vrea sa fiu iarba scaldata-n roua diminetii, sa-ti ud picioarele cu sarutari divine. Sa-ti ating pulpele cu briza fiorului meu, sa te alin cu tremurul fericirii. Iar mainile tale incarcate de perle vor straluci vesnic in sanctuarul privirii mele. Si ochii mei dupa ochii tai sa fuga. Sa cer, pentru cel decazut, o minima clementa... Dupa care sa ratacesc fixand pe retina culorile amurgului in care te-am pierdut, sperand mereu intr-o utopica primavara. Pe cer sa fuga norii, norii incarcati de lacrimi, sa valseze anuland visele, efemere umbre, peste infinte intinderi...(Fragment din roman)

Teo Moldovan, instrainat de conventiile clasice ale scriiturii, urzeste din secvente narativ-descriptive, aparent disparate, pasagere, un intreg unitar, un intreg al nimicniciei. Marasmul pierderii de sine in erotomanie, alcoolism si violenta este caligrafiat cu acribie auctoriala. Limbajul insusi penduleaza intre emfaza si naturalism ca semn al frangerii, al fragmentarii in insusi actul de comunicare. Puzzle este conceput ca o entitate a destramarii existentiale... Individul rataceste intr-un timp istoric atrofiat...  - Virginia Paraschiv
Fragment din carte:

"Au fost ultimele cuvinte interceptate de Ten inainte sa-si lase capul pe spate. Sa se relaxeze, mereu evada in trecut, la anii aceia scursi fara stres, fara preocupari majore. in padurea din care nu mai dorea sa iasa. La universul acela plin de farmec si lumina. La rauri cristaline, iarba, vaduri si munti. La mama ce n-o putea separa de pamantul pe care-l tasa cu spasmul durerilor ei. La vocea calda si surasul reconfortant. Ecoul acelor clipe trece ca un fior prin inima, umanizandu-l. Duminica veneau toti copiii acasa cu muieri si nepoti, de se umpleau camerele de numarul lor. De bucurie, ochii Solei straluceau astral, de nu mai stia ce sa spuna. Atunci mama lor simtea o mandrie infinita. Prepara bunatatile cele mai gustoase. La pranz carnea data pe gratar isi raspandea aroma in aerul oxigenat, marindu-le apetitul.
Dupa-masa jucau fotbal, el si Dudian jonglau cu mingea, epuizandu-i pe toti. Apoi, cu mic, cu mare mergeau la Jurteana sa prinda pesti. Deviau cursul apei ca sa ramana pesti blocati in ochiuri mici. Apoi eliminau apa cu galetile peste iarba de pe mal, pana ce racii, pestii care se zbateau erau adunati in cosuri din nuiele. Acasa racii erau pusi la fiert, iar pesti mari si mici la fript, in timp ce gurile salivau in culmea unui apetit devastator... Apoi discutiile, voia buna animau festinul in atmosfera aceea de petrecere.
Anii, zilele si amintirile acelor clipe petrecute in natura erau in el. Iar mama, in toata fiinta lui. Bunatatea, duiosia, dragostea ei neconditionata i-au marcat toata existenta. O venera si-o venerase. O iubea pe Liza, pe copii, isi respecta socrii, dar grad de comparatie cu Sola nu exista. Mama si-ar fi dat viata pentru el. Fara ezitare s-ar fi sacrificat pe sine-n orice situatie. Dar ea nu mai era. Disparuse. De-ar fi naufragiat in mijocul marii agitate nimeni, nu va sari pentru el. Sa nu dispara in mijlocul furtunii, se va lupta singur ca damnatul sa iasa la mal. Efort inutil, fara o barca de salvare n-avea nicio sansa sa scape. Si nimeni, nici Loneli nu-I va ajuta. O mana sa-i arunce. O vesta gonflabila... Se pierdea-n neant. Si el dispare asfixiat... "