Pe masura, ce ma apropiam, ciudatul obiect se metamorfoza, incet dar sigur, intr-o masa uriasa cu forma umanoida, cam cat poarta unui teren de fotbal. Suprafata bolidului se dovedi a fi dosul neted al unui anumit palton ale carui severe pliuri verticale isi schimbasera drastic directia, orientandu-se orizontal si descendent, inspre pamantul napadit de buruieni. Paltonul era intredeschis de un brat masiv, ceea ce facea ca partile descoperite - piept, abdomen si zona incerta de dedesubt - sa atinga si sa se amestece cu buruienile, imbrafisare perpetua, discreta, dar in acela,si timp... senzuala. Doi pantofi imensi, care semanau grozav cu labele unui elefant, usor departati, unul deasupra celuilalt, formau coada verticala a hibridului umanoid. Cat despre capul orientat cu nasul spre pamant, era... era... era clar pentru oricine cui apartineau acel avant, acele sprancene, acel barbison, acea inconfundabila calota craniana descrisa in epoca drept o cupola colosala...

Pe eticheta lor scria Giancarlo Fabrizzi. Usurei ca ciorapu', piele pe dinauntru, piele pe dinafara, moale, dulce si catifelata ca o mangaiere, pernite sub talpa, paradis. Unde mai pui aroma aia de piele veritabila, de vitel, lucrata din greu, mai tare ca orice parfum de lux. Iar aspectul, ce sa mai vorbim: ma strapung fiorii cand mi-amintesc. In doua tonuri de culoare, cafea cu lapte si ciocolata amaruie, ca sa nu mai vorbim de manopera artistica: aripioare, limbute, ochiuri, gaurele mici-mici, rafinamente tari de tot... Doamne, ziceai ca-s o pereche de ingeri, gata sa ma poarte peste nori... Atunci mi-am dat seama ca pasiunea mea innascuta pentru pantofii de lux era chiar mai puternica decat pasiunea pentru femei spectaculoase. Dac-ar fi sa fiu tanar din nou, m-as multumi cu o singura femeie - hai, doua... ok, trei, da' nu mai mult de patru - si mi-as concentra energia pe pantofii de mare clasa.