Telul nostru a fost de a expune, mai presus de orice, contributiile care au imbogatit si fertilizat cultura Occidentului. Este, deci, vorba nu numai de sursele culturale, ci si de evolutia pe termen lung a evenimentelor culturale, de inserarea lor intr-un ansamblu in care se contopesc, modificandu-l permanent. Lumea ideilor si cea a tehnicii au mers umar la umar ca pentru a forma cultura noastra cotidiana.
 

 

    “Pentru Machelangelo (1475-1564), natura era sursa de inspiratie, dar artistul trebuie sa redea ceea ce vede potrivit idealului sau de frumusete. Alberti era un rationalist, in timp ce Michelangelo, din acest punct de vedere, era un neoplatonician. Frumusetea nu poate fi pentru el decit reflectarea divinului in lumea sensibila.

    Vasari scria:

    “Atunci felul de a se exprima al pictorilor a ajuns la gradul suprem al frumusetii, si asta pentru ca s-a incetatenit practica de a copia constant obiectele cele mai frumoase si a imbina aceste lucruri divin de frumoase — miini, capete, corpuri picioare pentru a crea o forma omeneasca care sa aiba cea mai mare frumusete posibila.” - G. Vasari, Vietile celor mai de seama pictori, sculptori si arhitecti.

    El a adaugat un element nou, care ii motiveaza alegerea: judecata. Aceasta nu era rezultatul unei reflectii rationale, ci mai curind al instinctului, al sentimentului innascut si al irationalului. Dar natura putea fi tratata si in mod fantastic.

    Astfel, Durer (1471-1528) a pictat acuarele, realizate cu ocazia calatoriei sale la Venetia in 1506, unde nu aparea nici o figura omeneasca sau animala. Interesant si nou era faptul ca personalitatea artistului nu numai ca iesea din anonimat, ci si ca devenea complet autonoma. Imaginatia creatoare devine astfel la fel de importanta ca puterea de expresie. Actul creatiei este si judecata care permite definirea frumosului continut in natura.

    Aceasta preocupare de cautare a perfectiunii in natura se dezvolta cu Rafael (1483-1520) si Bramante (1444-1514). Una dintre primele constructii ale lui Bramante, bisericuta numita Tempietto, aflata in curtea manastirii San Pietro in Montorio, este considerata canonul Frumosului in arhitectura. Caci perfectiunea ei nu mai depinde doar de normele lui Vitruviu, ci constructia este tributara mai ales efectelor pe care trebuie sa le produca.

    De la Giotto (1266-1337), considerat marele maestru al naturalismului in Italia, marile principii artistice pentru reproducerea naturii s-au modificat continuu. La moartea sa, in 1337, Ambrogio Lorenzetti (c.1280—c.1348) devine la rindul sau creatorul peisajului naturalist la Siena. La Florenta, artistii incercasera sa obtina si iluzia profunzimii spatiale."