Editorial - Omul acesta...

 

Odata depasit socul disparitiei dintre noi a lui Razvan Codrescu, se cuvine sa spunem cateva lucruri despre acest om deosebit. Mai intai de orice, s-a dus la Domnul in preziua Inaltarii Sfintei Cruci, dar si cu o zi inainte de mutarea la cele vesnice a lui Dante Alighieri (14 septembrie 1321). Genialul florentin i-a fost calauza in lumea cuvintelor (in iadul, dar si in paradisul lor), iar Sfanta Cruce i-a fost reper, punct fix in lumea fluida a caracterului oamenilor. Intre viata lui Razvan Codrescu in lume si Cruce sunt multe congruente... Omul acesta a trait pe crucea marginalizarii - nici o institutie din Romania nu l-a intrebat vreodata ce face, ce scrie, ce planuri de viitor are. Nici vreun Minister al Culturii, nici vreo Academie, nici macar vreo universitate de provincie... Si nici macar Biserica nu l-a cercetat cu intrebarea, cu foarte mici exceptii.

 

Omul acesta a trait pe crucea polemicilor aprige, fara ca multi sa-i sara in ajutor. Nu zambiti cu ironie: si polemica, schimbul incandescent de idei, te consuma enorm, te macina, te bantuie. De aceea cand iti constati propria, asurzitoarea singuratate, cazi pe ganduri si atunci Crucea devine sprijin, proptea, reazem. Omul acesta a trait pe crucea dezamagirilor prin cei de langa el si a vremurilor slute carora le-a dat toata energia sa. Obsedat aproape de ideea rascumpararii timpului, inclusiv al celui de jertfa, Razvan Codrescu a ars ca o flacara, din sine. Omul acesta a trait pe crucea precaritatii financiare, pe care a dus-o cu mare demnitate. Si pentru ca am vorbit despre demnitate, spun cu mana pe inima: a fost singura persoana la care nu am vazut masuri de orgoliu, ci numai acte de demnitate! Inclusiv (sau cu atat mai mult!) in boala, in suferinta.

 

Am lucrat umar la umar vreme de 18 ani in aceeasi redactie, pe care o innobila cu prezenta-i. I-au trecut prin mana peste 17.000 de pagini de revista (inclusiv cu greselile lor de redactare, erorile de exprimare si alte scapari), iar el, ca un veritabil profesor, magistral, le indrepta tacit, discret, punctual. A citit, redactat, corectat, stilizat zeci si zeci de volume - le-am pierdut si eu sirul -, scotand din fiecare nestematele ideatice ascunse. Si asta, pe alocuri, in dauna operei proprii, care tot timpul se gasea "in asteptare". Cu toate acestea, a scris enorm! Si nu numai mult, ci si nemaipomenit de BINE ! Cu grad de excelenta, as zice acum.

 

Un singur episod din momentele petrecute impreuna vreau sa relatez. Eram, intr-un amurg perfect, pe valea Buzaului, la pensiunea prietenului comun Laurentiu Tanase. Doar noi doi, intr-un chiosc pe malul raului, cu o frapiera alaturi, cu masa plina de cafele si cu nelipsitele lui tigari de foi. Atunci, subit, i-am propus un "concurs" de recitare de versuri din memorie, doar cate o strofa: cine cedeaza primul! M- am tinut binisor in sa vreo jumatate de ora, dupa care Razvan nu a mai tinut cont de "concurs" si nici de randul fiecaruia... Se infoiase tot, privea "dincolo", parea un munte din care tasneau suvoaie de versuri. Era ca o viitura in ritm si rima, devenise de neoprit, transa poeziei din substanta careia traia il acaparase cu totul. Un act de magie a cuvantului, asta am trait atunci. Si m-am infiorat vazand acest tip de sacerdot al logosului...

 

Anca Crivat, fosta lui sotie, mi-a spus ca inainte de muri cu o zi ceruse ciocolata. O bucatica, atat. A primit-o si s-a bucurat ca un copil. Acela a fost ultimul gust de pe pamant cu care s-a dus in lumea de dincolo. In vechime, unii isi puneau sub limba un banut, pentru a plati luntrasul sa-i treaca Styxul. El a avut o bucatica de ciocolata, dovada in fata ingerilor ca a fost un om bun, care si-a topit toata dulceata vietii in acreala neputintei altora.

Te iubim enorm, dragul nostru prieten! Aici si acum, dincolo si candva! - Razvan Bucuroiu