„Pentru poetul Ion-Valentin Ceausescu minimalismul douamiist e doar o moda desueta. El scrie poeme ample in care „povesteste”, sub euforia amintirilor, drame si dramolete din viata unui adolescent care refuza maturizarea si oscileaza cu gratie, dar si cu indrazneala intre un soi de fantasy cu accente naiv-induiosatoare, chiar infantile pe alocuri, si un model poetic de o duritate fatala, visceral si mizerabilist. El reuseste sa impace intr-o singura carte aceste doua tendinte aparent ireconciliabile, dandu-le un sens si un rost fara de care e convins ca si-ar pierde fragila stabilitate intr-o lume ce tinde mai degraba spre incertitudine si haos. Fara sa devina bovaric, Ion-Valentin Ceausescu reface poem cu poem initierea ritualica intr-o virilitate asumata discret.” (Ofelia Prodan)

„Ne-am obisnuit cu volume de poezie care pretind ca ar fi produse finite ale travaliului poetic. Ion-Valentin Ceausescu trimite la tipar o serie de marturii ale confruntarilor cu poezia. De multe ori, impresia lasata de poemele sale este chiar aceea a unei povestiri a poeziei propriu-zise. Aproape fiecare poem insista asupra unor evenimente si actiuni exterioare eului. Si totusi fiecare rand pe care il scrie investigheaza obsesii si clisee romantice trecute constiincios in revista cu o privire de multe ori nesigura. Nesiguranta lui cunoaste o transcriere atenta, pasionata de recuperarea unei voci narative. Este drumul care poate duce oriunde, daca o sa reuseasca si mai departe sa nu confunde propria poezie cu mausoleul expresiilor candva poetice.” (Razvan Tupa)