Se intampla uneori sa nu recitesti o opera clasica decat atunci cand apare intr-o noua traducere si sa constati, din nou, cat de importanta e cartea pe care o uitasesi in raft, si ce bucurie este s-o reiei. Aceasta „noua traducere“ este, in cazul de fata, concentrarea celor sase jurnale ale Monicai Lovinescu intr-unul singur. Impresia la a doua lectura este chiar mai puternica decat la prima, pentru ca aceea era rupta, separata, de la un volum la altul, de intervale lungi de timp, pe cand aceasta este adunata si ferita de redundante.
Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiati care au putut ajuta si ale caror cuvinte se transforma in fapte. A salvat vieti, si prea putini mai par sa-si aminteasca de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte in jurul celor care protestau, a cautat caile cele mai eficiente de lupta dreapta. Daca n-as sti ca se temea de vorbe mari, as spune ca a fost, in felul ei, o eroina, a tinut piept, alaturi de Virgil Ierunca si de alti doi-trei, unui intreg sistem represiv, asa cum, pe vremuri, cativa oameni aparau o cetate impotriva unei intregi armate, creand impresia ca sunt si ei o armata. (Ioana PARVULESCU)