Cand incepusem sa scriu cartea aceasta, Flacara singuratica, prin 1978, traiam rupt de prima mea familie, intr-o profunda siguratate, locuind "cu chirie", intr-o mica incapere, din apartamentul fratelui meu. Sentimentul celui insingurat, retras de lume, il avusesem inca din adolescenta, prin destin, dar, in perioda aceea, de ruptura familiala, el mi se accentua peste masura. Solitudinea incepea sa patrunda in mine peste normal si sa devina o stare sufleteasca capabila sa ma terorizeze ziua si noaptea, ca o suprema obsesie, a unui ins intrat intr-o lunga penumbra a vietii.

Ca sa atenuez starea aceea a mea, anormala, faceam plimbari prin orasul imbeznat, sau, ziua cautam natura din imprejurimile urbei, in scurte excursii solitare. Cautam, de asemenea, familii, prieteni, singuri ca si mine, si ma devotam lor, le deveneam amic fidel. Faceam, apoi, o adevarata baie de filme, ramanand, mai ales la ultimul spectacol nocturn unde ma lasam purtat in abisurile povestirilor, a iluziilor, aduse de acea "masina de vis" care era filmul, sau frecventam asiduu concertele de muzica clasica, si, cu multa patima premierele teatrale. In general, cautam sa-mi umplu golul vietii si teama de izolare, cu tot soiul de insignifiante, dar atragatoare evenimente ale vietii spirituale, cu scopul special de a-mi alunga vidul launtric si a ma simti al cuiva. Cautam astfel, sa apartin si eu cuiva si cineva sa-mi apartina si el mie. - Autorul