Am citit Quimera cu placerea pe care numai o carte fermecata, frumoasa, plina de poezie ti-o poate da. Paul Tanicui e un fel de ruda de sange cu Twain si Marquez. Are darul povestirii, dar si inca ceva la fel de important: este un scriitor liber! Poate primul scriitor roman liber din 1989 incoace! Un talent profund contemporan, conectat la literatura de prima mana de oriunde din lume. - Andrei Codrescu

„Lacrimi ca bilele de sticla colorata se rostogolesc pe podea, printre picioarele lor, catre cele mai tainice unghere ale camerei, ca si cum aceasta ar fi inclinata. Raman cu totii nemiscati de teama sa nu le striveasca. Aurelia plange cu sughituri mici, cantec pe mai multe voci, voci de femei care ar fi putut avea lumea la degetul lor mic. Genunchii, pulpele ii tresar, sanii, amandoi dezgoliti acum ca doi ochi alungiti, ca doua pere scumpe intr-un cos de portelan, adulmeca aerul, unul spre pamant, doar e din pamant, celalalt strigand la cer, fericiti cand se impreuneaza cu pieptul si tematori ca doi iepuri de zapada. De-asta ii mangaie Aurelia, sa-i linisteasca. si ei capata curaj, se ridica in doua labute, blanita lor pufoasa, lucioasa, matasoasa. Aurelia isi plimba de-getele pe pantec ca pe-o oglinda, boabe de safir tresar in lumina, tresar, iepurasii ei stiu cum sa le prinda: aiii, aiii, in palmele ei caus e boarea lumii.“ Fragment din ebook:

Aproape ca-l facusera si pe el sa creada ca nimic rau n-are sa i se intample daca au sa-l prezinte tuturor celor
de fata ca pe un ins  inzestrat c-un nemaipomenit dar; asa ca-l urcasera pe scena. Chiar acolo. Iar dupa ce prietenii lui au mai strigat inca o data „Canta, Mauro!“, a inteles ca nu mai avea incotro, el era cel chemat.
O mai patise si-n alte dati. Iar aici, in restaurantul lui Albert, vin oameni de toate soiurile. Vin sa-si toace banii ca si cum n-ar mai apuca a doua zi, caci locul implineste toate dorintele, si cele spuse, si cele fereca te-ntaina, la un loc.
Cum era de asteptat, rasetele au umplut sala. Atat a durat pana cineva sa arunce un rest de friptura drept in pieptul lui – cat sa-l vada incercand timid o reverenta – si hohotele sa zguduie din nou localul. Pana si Albert, patronul, a venit sa vada ce se intampla.
- Canta odata, baiete, pentru numele lui Dumnezeu! ii striga un domn cu monoclu de la cea mai apropiata masa de scena.