Una dintre cele mai bune carti-document ale ultimilor ani si un bestseller care a intrecut orice asteptari in Rusia.

Cuvant cu cuvant este o carte unica. Ea reprezinta transcrierea amintirilor renumitei traducatoare Lilianna Lunghina, intinse de-a lungul a trei sferturi de veac, asa cum au fost ele depanate in filmul documentar cu acelasi titlu al lui Oleg Dorman. Alaturi de destinele nu o data frante ale apropiatilor, rude si prieteni ai autoarei, portretele catorva scriitori rusi de prima marime intregesc tabloul unei epoci: Anna Ahmatova, Marina Tvetaeva, Evgheni Evtusenko, Varlam Salamov, Aleksandr Soljenitin.

Cred ca nimic nu e mai interesant pe lume decat sa privesti si sa asculti un om intelept care isi povesteste viata. Mai ales daca viata asta a fost traita in Rusia, asa cum a trait-o Lilianna Lunghina. - Boris Akunin

Marturia Liliannei Lunghina incanta in primul rand prin talentul evocarii si onestitatea atitudinii, prin ascutimea privirii si acuitatea memoriei. Sa-i fim recunoscatori pentru restituirea "cuvant cu cuvant" a anilor pe care i-am trait cu totii. - Eldar Riazanov

"Numele meu e Lilia Lunghina. De la cinci la zece ani, cat timp am locuit in Germania, mi s-a spus Lili Markovici. De la zece la paisprezece ani, cat am stat in Franta, mi s-a spus Lili Markovici. Iar cand jucam la teatrul de papusi al mamei mi se spunea Lili Imali. Iata cate nume am avut. Ma gandesc ca acum, la sfarsitul secolului, cand ideile despre lume si viata se bat cap in cap si cand tara noastra nu prea stie incotro se indreapta, poate ca e un lucru important sa fie pastrate cat mai multe crampeie din viata pe care am trait-o in secolul XX si, prin parintii nostri, in secolul al XIX-lea. Cu cat vor fi mai multi cei ce vor marturisi incercarile prin care au trecut, cu atat mai multe marturii vor fi pastrate in memoria colectiva, si astfel vom reusi pana la urma sa recompunem din crampeiele astea un tablou mai mult sau mai putin complet al omenescului vietii, al societatii cu chip uman, cum ne place sa spunem acum. Ceva, ceva o sa iasa de aici, ceva care sa fie de folos in vreun fel secolului XXI. Daca o opera de arta, o carte, un film trebuie sa contina un mesaj adresat oamenilor, atunci vreau sa-mi formulez chiar acum mesajul. Mai presus de orice, vreau sa transmit ca nu trebuie sa ne pierdem speranta, ca trebuie sa fim increzatori in faptul ca si cele mai neplacute situatii pot lua pe neasteptate o intorsatura fericita. Stiu ca acum oamenii au adunat multa deznadejde in sufletul lor. De aceea trebuie sa speram si sa avem credinta ca multe vor ajunge sa poarte semnul binelui."

Fragment din ebook:

Fara sa mai stau pe ganduri - ma hotarasc foarte repede in asemenea momente -, am rugat-o pe Flora sa inchirieze o camera pentru noi si am plecat. Am ajuns deci la Poltava intr-un fel cam neo bisnuit, absolut din intamplare. Poltava e un oras de provincie simpatic, cu cladiri somptu - oase in centru, care adapostesc institutiile administra tive ale guberniei. Periferia orasului insa a ramas aceeasi, nu s-a schimbat deloc. Casele de chirpici au o forma neobisnuita - spre deosebire de casele taranesti, au multi piloni de lemn, par mult mai solide, dar arata mai degraba a magazii decat a case de lo cuit, sunt scunde, au doar parter, cu ferestre mici de tot. Cred ca in anii cand mama si tata traiau acolo, aproape toata Poltava arata la fel, in afara de zona centrala. Imi inchipui ca intr-o astfel de casuta alba - casele sunt toate albe, le zugravesc de doua ori pe an, primavara si toamna, cand totul e invadat de un alb stralucitor - a locuit si mama, Maria Danilovna Liberson. Cei din familie ii spuneau Mania. 
Stiu ca aveau o casa cu etaj. Parterul era construit din lemn, etajul din chirpici. La parter era farmacia, si tot acolo bunicul vindea jucarii. Exista un raion mare cu jucarii.
Bunicul era patronul farmaciei, farmacist si chimist in acelasi timp, se ocupa cu tot felul de inventii, in plus era mort dupa jucarii. Comanda modele noi de jucarii in Europa, in America. Se spune ca oamenii veneau la el de la Kiev ca sa cumpere cele mai noi jucarii. Ii placeau jucariile mecanice, despre care baiatul nostru de sase ani, Pavlik, a spus multi ani mai tarziu, cand am vrut sa-l ducem la prima expozitie de jucarii din Moscova: "Nu ma intereseaza jucariile mecanice." In schimb, pe bunicul meu il interesau grozav.