Daca cercetarea fenomenologica are o anumita intuitie mai mult sau mai putin vaga a directiei in care se indreapta, ea nu stie dintru inceput unde anume va ajunge, unde anume o vor ghida intrebarile. Ca in Calauza lui Tarkovski, cercetatorul arunca inaintea sa intrebarea si apoi o urmeaza, inaintand oarecum in necunoscut, in orizontul nestiut pe care intrebarea il deschide. Tocmai de aceea cercetarea fenomenologica este o explorare, o inaintare in necunoscut, fara o harta sigura, fara o busola infailibila, alta decat cea a propriei pre-intelegeri, care poate fi confirmata sau infirmata pe parcurs. Spre deosebire de alte tipuri de cercetare, care pornesc de la un dat pozitiv deja disponibil, deja asigurat, in fenomenologie cercetatorul trebuie sa isi obtina datul originar, sa si-l asigure constant, sa-l extraga din contexte fenomenale in care el este de cele mai multe ori ocultat, mascat si obturat. Tot asa si noi, intrebandu-ne daca si cum ar putea fi conceput un sens originar si integrator al trupului, unul care sa premearga si totodata sa cuprinda diversele forme de expresie corporala a existentei umane, noi nu presupunem ca il avem deja, gata dat, disponibil, apt de a fi aratat cu degetul: iata-l! Dimpotriva, este mult mai plauzibil ca acest sens originar sa ne fie dat intai de toate prin ocultarile sale, prin formele sale derivate, privative sau saracite. Explorarea fenomenologica ia atunci chipul unei operatii de desfoliere, de recuperare a unui strat de sens originar, ascuns in spatele unor aluviuni care il acopera si, uneori, il fac de nerecunoscut.