E lucru cunoscut că perioada adolescenței e o perioadă în general destul de tulbure în viața fiecăruia. Nici nu e de mirare- vorbim despre tranziția de la inocență la maturizare, iar asumarea independenței, cristalizarea unei identități – toate acestea se câștigă adesea într-o aprigă înfruntare cu sine și cu ceilalți, din care nu lipsesc cele mai temerare experiențe. Poate tocmai de aceea adolescența se dovedește perioada curiozităților de tot soiul, a escapadelor, a acelor tentative permanente de calibrare și recalibrare a perspectivelor asupra lumii. Vorbim de o serie de încercări existențiale, morale, axiologice cu miză mare: dobândirea autonomiei, devenirea ca persoană. Cum altfel să afli ce ți se potrivește, cine ești, ce ai putea face, decât expunându-te celor mai variate experiențe care ți se deschid, redefinindu-te atât prin afirmare și în același timp prin negare, față de ceilalți? Privim adesea cu indulgență excesele adolescenței, teribilismele la extreme opuse, atâta timp cât ele par să fie încărcate cu o miză: ele reprezintă un soi de rituri de trecere, dacă nu necesare, poate că măcar suficiente, în călătoria inițiatică spre propriul sine pe care o trăiesc adolescenții. Bețiile, escapadele sexuale, sfidarea părinților, încălcarea regulilor se dovedesc adesea mijloace accesibile de afirmare a autonomiei, de autoexplorare și sunt comportamente trecătoare greu de condamnat, atâta timp cât joacă rolul de catalizatori în evoluția personală. Toate aceste comportamente capătă într-adevăr o dimensiune deviantă, atunci când acaparează total existența adolescenților, când nu mai stau ca semn pentru călătoria inițiatică, când își pierd statutul de condiționari ai curiozității exploratorii și devin pur și simplu forme goale de abuz și dependență. Romanul lui Nick McDonell portretizează exact această dimensiune deviantă periculoasă.

Doisprezece (titlul romanului se referă la un amestec de cocaină și ecstasy care apare în poveste) se petrece în Manhattanul contemporan și este structurat în câteva capitole ce corespund celor cateva zile dinaintea Revelionului. Personajele sunt de abia schițate, destul de schematice, toți liceeni, o mare parte din ei copii din upper-middle class-ul (dacă nu chiar high-class-ul new yorkez). Nu există o acțiune propriu zisă, animată de un motor narativ, romanul urmărește pur și simplu, prin tehnica decupajului și a colajului, câteva din incidentele prin care trec acești liceeni, aflați în febra pregătirii pentru marea petrecere de anul nou. Bucurându-se de o libertate cvasitotală din partea părinților (care, în spiritul contemporan, sunt prea ocupați cu munca pentru a mai avea timp de copii), mai ales în ceea ce privește partea financiară (prin mâna tinerilor trec sute și chiar mii de dolari… doar au acces nerestricționat la conturile familiei), universul preocupărilor adolescenței se învârte exclusiv în jurul petrecerilor, drogurilor și (anticipatelor) experiențe sexuale. O parte dintre acești tineri (de ex: Andrew sau Molly) trăiesc anxietăți tipice, cu destulă inocență: nesiguranțe în ceea ce privește aspectul fizic, dorința de integrare, curiozitate erotică. Pentru ei drogurile și plăcerile așa zis interzise par să fie fenomene cu tentație și dezirabilitate limitată, par să păstreze încă valențe inițiatice și intimidante în același timp. Pentru celalată categorie a tinerilor care apar în roman (Jessica, Sara, Chris), viciile capătă un chip idolatrizat: ele reprezintă chiar centrul de gravitație al propriilor lor existențe. Pentru ei excesul, betia simturilor nu mai reprezintă experiențe cu miză, ci devin simple rătăciri într-un cerc vicios al dependenței (fie că vorbim de o dependență de atenție, de substanțe, de alcool). În vârful acestei piramide a degradării se află Claude, cel care descoperă un potențial excitant superior drogurilor într-o serie de experiențe care se vor dovedi periculoase pentru toată lumea. În acest peisaj eterogen, dominat de inocență și abuz, navighează, aproape neatins, Mike Albu, adolescentul traficant de droguri (care nu bea, nu se droghează și nu fumează dar are pasiuni pentru Camus și Nietzsche), observatorul tăcut și golit de orice emoție al universului haotic pe care îl frecventează, un univers în raport cu care nu va mai putea rămâne neutru prea mult timp. Starea de neutralitate devine imposibilă într-o astfel de lume care e călăuzita de protagoniștii romanului spre propria ei implozie.

Romanul lui McDonnell nu surprinde pana la urma prin multe lucruri (e povestea adolescenților neglijați și anxioși, copleșiți de tentații, cauterizați senzorial și emoțional) dar este o înscenare convingătoare a ideii conform căreia comportamentele deviante sunt în esență canibalistice și autodevoratoare în același timp.

DOISPREZECE - Nick McDonell – Editura All, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro