„Panait Istrati venea in aparenta numai cu un capital de povestiri exotice. Era ca un fel de comoara, de 1001 de nopti, in editia moderna. […] Dar, subteran, era cu totul altceva: o capacitate de simtire adanca, rascolitoare, intr-o vreme de uscaciune generala. Panait Istrati a fost un om viu, un om adevarat, un autentic. (Ne ingaduim in mod exceptional acest cuvant.) Cu o energie oarecum plebeiana, de vesnic razvratit, s-a exprimat intreg, fara sfiala si fara rusine.“ - Serban Cioculescu
Fragment:

" Dupa vremea rea, care tinuse toata saptamana calatoriei noastre, soarele se incinse cateva zile si Trei Sate se hotari sa-si culeaga porumbul. Fiecare familie isi parasi indeletni-cirile obisnuite, si comuna intreaga – barbati, femei, batrani, vite, caini, pisici si chiar si cativa purcelusi – navali la camp... Spre propriile lor ogoare, acei, putini la numar, care le aveau si care se puteau lipsi de pamantul boierului. Spre holdele boierului, mai intai, acei nenumarati „saraci lipiti pa-mantului", cari semanau pe ogoarele cedate cu invoiala de stapan. Si una din aceste invoieli era ca recoltele boierului sa fie culese cele dintai.
    Privelistea culesului nu era lipsita nici de tristete, nici de veselie. intai de tristete, fiindca anul fusese secetos; porum-bistea, care de obicei putea ascunde un cal, lasa sa se vada capetele culegatorilor. Cat despre stiuleti, despre boabe, taranii le categoriseau ofticoase si se aratau tare nemultumiti.
    — Nu numai ca n-o sa putem vinde nimic si n-o sa ne scoatem din datorii, dar n-o sa ne ajunga malaiul nici pana la postul cel mare! O sa crapam de foame in iarna asta! Si vitele, odata cu noi!
    Cu fata schimonosita de grija, cojanul cantarea in mana stiuletii, ii privea indelung, ii mirosea, se vaicarea. Erau niste bieti nevoiasi vlascenii astia, la fel cu ialomitenii nostri; slabi, cu pielea intinsa pe os, fruntea incretita inainte de vreme, privirea stearsa, nerasi cu saptamanile.
    Pe camasile care le atarnau pana la genunchi, nu mai pu-teai numara peticele. Pantalonii li-erau un maldar de zdrente. Cu picioarele si capul gol, ca niste cersetori, mi-era mila de ei, de parca ar fi fost toti neam cu mine. Femeile lor, la trei-zeci de ani, pareau batrane. Din cauza muncii campului, pe care trebuia s-o faca fara ragaz, cele care-si alaptau copilul il lasau in seama unui fratior, in mijlocul porumbi5tei, unde plangea pana se Inabusea. Cainii veneau de le rodeau scute-cele murdare si le lingeau fetele. Atunci, cel mai mare apuca pruncul de o mana si pleca, in cautarea mamei, tarandu-l prin tarana, ca pe un pachet, spunandu-i:
    — Uite mama! Uite mama!
    Nu, nu era deloc vesela viata celor insurati. Tineretea, in schimb, petrecea ca la nunta. Strigate, cantece, rasete, sa-rutar pozne, bluze rosii ca focul, galbene ca lamaia, albas-tre-verzi, carute pline cu stiuleti de porumb si peste toate soarele stralucitor. Sub priviri aprinse de patimi, indragosti-tele alergau una dupa alta, saltandu-si sanii ascutiti. Flacaii alergau cu mai mult folos, strivind sanii ascutiti ai fetelor de piepturile lor viguroase. Ele se smuceau ca sa se simta cat mai bine si protestau de ochii mamelor, care nu erau multu-mite, dar ce-are a face!
    Cainii si pisicile vanau soareci, care tasneau de pretutin-deni. Purcelusii zburdalnici, cu jujeul de gat, fugeau cu un stiu-lete de porumb in gura si codita incovrigata. Singure, vitele de munca., la fel cu oamenii insurati, nu luau parte la veselia culesului: rumegau nepasatoare, acelasi pai uscat si aceeasi melancolie, asteptand ceasul cand vor fi inhamate. "