Cand toaca de lemn vestea Vecernia in lacasurile crestine, parintele Calistrat se afla intr-o veche bisericuta sarba.

Orasul Sarajevo, nepasator, incepea sa se veseleasca. Parintele Calistrat nu lua in seama aceasta zarva mai mult, sa spunem, decat larma vrabiilor sau decat tipatul pasarilor de noapte. El nici nu incuviinta, nici nu osandea acest fel de vietuire.

Doua cai sunt, spunea dansul: calea manastireasca si calea lumii.

Cei care apuca pe calea lumeasca nu-s juruiti sa mearga pe aceasta cale pana la moarte; calugarii insa fagaduiesc sa ramana calugari pana la moarte. Se poate intampla ca oamenii din lume, aflandu-se la ananghie, dezamagiti de drumul lor, sa se intoarca si sa caute calea cea stramta care duce la viata vesnica.

Calugarii insa n-au cum sa fie dezamagiti. Ei pot cadea si se ridica din nou; iarasi cad si iarasi se ridica: mereu pe acelasi drum.

Astfel cugeta parintele Calistrat. Ce era pentru el Sarajevo, ce era Constantinopol? Aceste cetati nici nu existau pentru dansul. El purta intr-insul o lume a lui, o lume in care fapturile netrupesti teseau o muzica fara pereche cu cea din lumea de aici.

De cincizeci de ani vietuia in aspra nevointa la Manastirea Mileseva. In zori, in amurg, cadelnita inaintea chipurilor de sfinti zugraviti pe ziduri si pe icoane; acesti sfinti ii erau mai aproape decat oamenii. Oamenii i se infatisau ca niste umbre. Pentru parintele Calistrat adevarul se afla dedesubtul icoanelor din vechile zidiri. Ceea ce-i statea in preajma, in vesmant de trup si de sange, era pentru dansul la fel de amagitor ca si umbra. Pe morti ii socotea a fi adevaratii sai prieteni - cei vii sunt schimbatori; dar tocmai pentru aceea nutrea pentru oameni o mila si o dragoste nesfarsite."