Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea "spiritului universal" ca activitate a unui urias creier al omenirii traversat fara incetare de ideile celor care, de-a lungul catorva mii de ani, au gandit in beneficiul speciei noastre. Ramificatiile ideilor exprimate de fiecare data altfel, adapostite de acest mega-creier, reprezinta cultura lumii. Urmarirea acestor zig-zaguri si ricoseuri mintale, fie ca e vorba de recu­nostinta si ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remuscare, de invidie, ura si crima, de betie, de ticalosie, de cruzime, de iubirea care nu asteapta nimic, ma rog, de toate temele pe care omenirea le macina la nesfarsit de doua-trei milenii in filozofie si literatura, mi-a produs mari satisfactii, m-a facut sa ma simt bine citind si notand deopotriva, m-a facut sa nu ma plictisesc niciodata. Am ajuns in final sa sper ca paginile mele i-ar putea convinge si pe altii ca splendoarea este la indemana: nu trebuie decat sa deschizi un volum de pe un raft si sa te lasi purtat de ceea ce am numit undeva "dans cu o carte". Cei ce au lasat in scris aceste idei au devenit, fara sa stie, prietenii mei, toti prietenii mei. - Gabriel Liiceanu

Fragment din cartea "Caiet de ricosat ganduri" de Gabriel Liiceanu

"In Elogiul vanitatii a lui Andrei Vieru, dau peste negativul cuplului „binefacere-recunostinta". Asa cum recunostinta poate sa se descarce pacatos si paradoxal in ingratitudine si, la limita, in ura, binefacerea poate fi mincinoasa si mizerabil travestita in promisiune desarta. Aceasta transforma binele cerut in proiectia datatoare de sperante a unui bine care nu va fi facut niciodata. Falsul binefacator simuleaza generozitatea si, cel mai adesea, o face cu fast, pentru ca el insusi este induiosat de perspectiva ei. Poza generozitatii atata cabotinismul din noi. Nimic nu e mai placut pe lume decat sa defilezi in mantia somptuoasa a binefacatorului. Exact in masura in care cel caruia i s-a promis ramane agatat de promisiune, promitatorul se hraneste la randul lui din propria lui mistificare. Nu numai pentru cel amagit, dar si pentru amagitor promisiunea tine loc de fapta.

Prinzandu-te in capcana promisiunii lui, promitatorul iti ucide, lent, speranta. Crima lui e amagirea si ea este mai mare, spune Andrei, decat pacatul ingratitudinii. Promisiunea, care tine o vreme locul faptei, desarta fiind, te transforma intr-un pseudo-datornic. Ticalosia amagitorului se naste, de altfel, pe un teren solid: de vreme ce in orice promisiune exista si sansa implinirii ei, cel ajuns la ananghie si care cere ajutor are si toate motivele, sperand, sa creada in implinirea ei. Vieru inchide frumos portretul acestui mic cuplu de ticalosi - amagitorul si ingratul - cu urmatoarele cuvinte: „Gustul pentru promisiunea desarta il defineste pe omul care nu stie sa dea; ingratitudinea, pe omul care nu stie sa primeasca."

 

A murit Thomas Kleininger. Era cu patru ani mai tanar ca mine. Parca mai adineauri (in 1977) am inceput sa traducem, gazduiti intr-un sat de langa Timisoara, primul volum de Heidegger: Originea operei de arta. Aveam 30 si ceva de ani. A fost „adineauri". Totul in viata noastra s-a petrecut adineauri. Adevarul e ca nu exista, cand ne uitam indarat, decat timpul recent: adineauri eram elev la „Lazar"; adineauri ma-ndragosteam de „fata cu crini"; adineauri ma duceam la „ceaiuri" dansante, carand un magnetofon Tesla dupa mine; adineauri l-am cunoscut pe Noica; adineauri am stat o vreme in Germania; adineauri m-am insurat si tot adineauri am divortat; adineauri i-am cunoscut la Paris pe Monica si Virgil Ierunca; adineauri am scris Despre limita; adineauri am scapat de Ceausescu; adineauri s-a intors fiu-meu din Japonia, dupa ce adineauri il condusesem - urma sa lipseasca 17 ani - la aeroport la Otopeni; adineauri s-a nascut Humanitas... Adineauri am avut toate varstele mele.”