A fost o data un ciobanas, care se insura cu o ciobanita. Traiau amandoi fericiti undeva in munti in tovarasia oitelor lor.

Dumnezeu le darui un baietel si astfel se bucurau si mai mult de viata lor, chiar daca salasluiau departe de restul lumii.

Vara, iarna, traiau toti trei in munte. Casa lor era o pestera mare, asternuta iarna cu piei de oaia, care tineau de cald. Vara, in schimb, dormeau afara, sub un adapost facut din crengi, printre care se vedeau cerul cu luna si stelele.

Incet, incet, acesti oameni uitara multe din lucrurile lumesti, dar niciodata nu uitara sa-si faca seara rugaciunea, inainte de culcare. Si cuvintele rugaciunii lor erau intotdeauna aceleasi: „Dumnezeul meu, nu ma milui”.
(CIOBANASUL)