Lucrarea prezinta evolutia artei neobizantine din a doua jumatatea a secolului al XIX-lea, perioada in care in peisajul arhitectonic romanesc isi face aparitia stilul neoromanesc ca o reactie impotriva ecclectismului si clasicismului si pana la jumatatea secolului al XX-lea. Neobizantinismul este parte integranta a stilului neoromanesc in evolutia caruia se sesizeaza mai multe perioade: prima etapa este sesizata la sfarsitul secolului al XIX-lea la cateva lacasuri din zonele limitrofe ale Transilvaniei; a doua etapa o constitue primii ani de dupa Marea Unire, prin construirea unor biserici monumentale si catedrale in orasele importante ale provinciei; a treia etapa este reprezentata de lacasele de cult ridicate in anii treizeci ai secolului XX si pana la al Doilea Razboi Mondial. Dupa acesta data constructia de biserici este intrerupta datorita politicii restrictive a statului pana in anii nouazeci ai secolului XX, cand se incearca o noua redefinire a arhitecturii ecleziastice.