Mircea Ivanescu este creatorul unei scoli, se șoptește despre el ca i-a născut pe poetii din generația 80; de fapt, criticii din fiecare generatie începand cu cei din dezghetul stalinist al anilor 60, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apoi ai celor din anii 70 precum Eugen Negrici, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, sau anii 80 Paul Cernat, A. Terian, Alex Goldis, Cosmin Ciotlos etc. etc. pana la Mihai Iovanel, un (inca) tanar si nelinistit critic, autor la nici patruzeci de ani a unei Istorii a literaturii contemporane postdecembriste si postcomuniste, toti acestia si multi altii afirmă sus si tare ca este un poet în toata puterea cuvantului, creatorul unui univers liric inconfundabil asa cum recunosti de departe, pentru proza, tinutul faulknerian Yoknapatawpha sau Macondo al autorului latinoamerican G. Garcia Marquez. Volumul reprezinta o selectie din cele mai frumoase poezii, in care se amestecă fictiunea cu faptul existential in asa masura incat nu li se mai disting limitele si marginile. Iar poeticul rasare ca un fir de iarba dintr-un cenusiu pavaj. Pentru ca tesatura vietii lui Mircea Ivanescu este chiar livrescul, cartile. Cine nu a auzit de celebrul Mopete, o autofictiune, care cutreiera versurile lui? Am sa iau drept exemplu un singur poem in care e vorba de frumusete si de moarte, dar si de urat: frumusetea este imaginara si ideala, uratul apartine lumii reale, si intre ele se afla abisul mortii asupra caruia ne aplecam deseori: 'Un alt inteles al cuvantului frumusete - un chip/ foarte limpede, cu ochii aplecati - (ca in obsesiile mele - si care, marturisite mereu, devin puerile,/ si nu mai crede nimeni ca ar fi reale) - si nimic// altceva. - Niste trasaturi pure, - ca si cum nu ar fi adevarate - si tu aici, si privindu-le (cine a spus/ ca daca privesti multa vreme abisul - adus/ din spate spre el, si cu ochii mintii sticlosi - ar fi// cu neputinta ca pana la urma sa nu te priveasca si el,/ abisul [...]'.

Dintre toți criticii ardeleni și bănățeni, Al. Cistelecan îmi place cel mai tare. Este un rafinat lector semantic al poeziei din orice generație, lucru care nu se poate susține despre N. Manolescu, acuzat de multe ori că nu are antene pentru poezie și că, într-un cuvânt, ratează receptarea ei. Încă nu am citit cartea cumpărată, dar dacă ea este, și cred că este, asemnătoarea articolelor critice citite de mine în Echinox, Vatra și Familia, atunci nu este decât o plăcere amânată. Ca să vă faceți o idee despre inteligența critică a lui Al. Cistelecan să vă spun pe scurt despre cum a influențat destinul creator la lui Marin Sorescu. Într-un articol din anii 70 din revista Echinox, el remarcă faptul că Marin Sorescu de la o vreme se paștisează, își paștișează stilul de succes. Adică se cam repetă în poezia lui o rețetă de succes (începută cu Singur printre poeți, continuată cu Moartea ceasului și Tinerețea lui Don Quijote), o poezie a scenariului în poantă ironică, dublat de o reflecție asupra existenței și a lucrurilor din jur. Al. Cistelecan a dat tonul, după care au început și alți critici să remarce acest lucru. Ei, bine, M. Sorescu un om foarte deștept (care scria și el cronici foarte inteligente), și-a dat seama că lucrurile chiar așa stăteau și că ajunsese...manierist. Drept urmare, și-a schimbat modul de a face poezie în La Lilieci. Și acum, cinstit vorbind, cine nu ar vrea să vadă poziția unui critic bărbat, Al. Cistelecan, despre literatura feministă, care a făcut să curgă atâta apă pe gârlă, pardon! atâta cerneală?

O superbă monografie despre Bacovia, care combate prejudecățile de receptare începând chiar cu apariția Plumbului (1916) și până la Stanțe burgheze, de după al doilea război. Un stil care-mi place bazat pe disocieri și asocieri neobișnuite, pe o analiză a profunzimilor textului, o coborâre în pivnițele creației bacoviene. Este o trecere în revistă a întregii receptări și a atitudinii fiecărei generații de critici față de Bacovia. Să vă dau un exemplu de prejudecată critică contrazisă: Bacovia nu e un poet simbolist. Așa au crezut unii, dar, de fapt, nu este. Cel mai apropiat este de existențialismul lui Trakl și de suprarealismul lui Chagall în pictură, poate și de austriacul E. Munich. Da, opera lui Bacovia este un țipăt îngrozitor imens, întins pe toată opera lui, plin de disperare și de revoltă față de mizeria vieții, el simțindu-se mereu un marginal. Paul Cernat este un lector semantic și un lector semiotic, adică caută semnificații dar și structuri și profunzimi. Un stil minunat, plin de suculență, cu idei clare și convingătoare, cu formulări critice memorabile. A acoperit o arie documentară extrem de vastă, citind cam tot ce s-a scris despre poetul Nervilor de primăvară. În plus, aduce în sprijinul afirmațiilor sale cunoasterea literaturii americane și a celei franceze, punând într-o paralelă revelatoare literatura română cu cele două literaturi menționate.

Cam slăbuță, din păcate. Mă așteptam la altceva, dar parcă am prevăzut stilul americănesc al autorului, care nu prea are vreun domeniu de excelență (psihologie behavioristă sau psihologie freudiană), dar a descoperit această paralelă între pisici și oameni, pe care a exploatat-o, tras-o de păr, pe 250 de pagini. Să fim cinstiți: ce merge la pisici, nu merge și la oameni.

O carte cu adevărat interesantă care pune în dezbatere idei mereu actuale: prietenia neobișnuită (dintre o fetiță și un condor), ce este libertatea și ce este închisoarea. Mai poți fi oare liber după ce ai trăit o viață în închisoare? Viața condorului, luat de mic de lângă părinții săi, din munții Anzi, se petrece într-o cușcă de la Grădina Zoologică și, cu 10 ani înainte de a i se sfârși viața, fiind cel mai bătrân animal din Grădina Zoologică, o fetiță este impresionată de drama păsării și hotărăște să-l răpească din cușcă pentru a-i reda libertatea. In acest scop, fuge cu el, băgat într-o sacoșă, la Sinaia unde se cazează într-o locuință părăsită sau pe cale de a fi vândută. Nu vreți să știți ce îngrijorați au fost părinții fetiței, vâzând dispariția ei. Oare va reuși condorul să zboare, după ce a stat atâta timp cu aripile strânse într-o cușcă? Va simți libertatea de a se mișca unde vrea înainte de a muri? Deși e o carte pentru cei mici, nu știu dacă ei vor sesiza toate implicațiile simbolice ale poveștii. De citit, însă, nu ezitați s-o faceți.

E o carte pentru copii până la vârsta de șase-șapte ani când încep școala. Cuprinde câteva narațiuni în centrul cărora se află micuțul Iosifel și părinții lui. Cea mai lungă este ultima, în care este adus bunicul în familie, după moartea bunicii și din cauză că este lovit de pierderi de memorie. E o carte bine scrisă care, cumva, se rezumă la descrierea unui univers de familie: pe de o parte se află tinerii părinți încântați să aibă un nou membru, distrându-se pe seama micuțului sau încercând să-i facă pe plac și răzgâindu-l de drag. Depășește nivelul mediu al altor cărți scrise pentru copii.