"Scris la persoana I, din perspectiva unei adolescente care suferă de o formă de autism, romanul „Fata care nu se putea opri din mers”, scris de Samar Yazbek, este cel mai tulburător roman despre război pe care l-am citit vreodată. Nimic din ce am citit despre Siria acelor timpuri, marcate de ororile războiului şi de anumite tabuuri culturale, nu m-a impresionat atât de profund, nici în literatură, nici în presă. Şi, paradoxal, e romanul cel mai încărcat de poezie, deşi are ca temă războiul, nu doar cel exterior, ci, mai ales, cel interior. Rima Salim al-Mahmudi trăieşte în Damasc şi s-a refugiat într-o muţenie din care nu iese decât rareori, când recită versete din Coran. Totul începe şi se termină într-un subsol, în care Rima rămâne captivă, ferită de bombardamente, legată cu sfoară de zăbrelele unei ferestre, de către Hassan, prietenul fratelui ei, printre foi albe, pe care scrie ceea ce îşi aminteşte despre războiul în miezul căruia trăieşte. Are un singur pix cu mină albastră şi scrie cu el, temându-se că se va termina şi nu va mai putea să îşi scrie povestea. Nu ia în calcul ipoteza că s-ar putea termina, ea şi povestea ei, înaintea de a se termina mina pixului. Şi consemnează cu luciditate tot ceea ce crede că este important pentru cei care vor găsi manuscrisul."

"Romanul Melaniei Benjamin este structurat pe 39 de capitole, având în centru două personaje feminine al căror portret fizic este conturat din tuşe fugare, cel moral fiind puternic reliefat şi evidenţiindu-se treptat, pe măsură ce viscolul le distruge viaţa, fiecăreia, deşi, aparent, una dintre ele a luat decizia considerată corectă, iar cealaltă a greşit. Raina şi Gerda Olsen sunt surori, fiicele unei familii de imigranţi norvegieni, atraşi în Nebraska de propaganda autorităţilor americane, ambele inteligente şi ambiţioase, învăţătoare în şcoli mici şi sărace, având ca elevi copii de imigranţi, la fel de săraci ca ele, bogaţi însă în visuri. Mai ales în visuri imposibile. Visuri şi iluzii nutresc şi cele două fete, ambele îndrăgostite, firi diferite, care încearcă să se descurce singure, departe de părinţi, departe una de cealaltă, maturizându-se înainte de vreme, brutal şi brusc. În 12 ianuarie 1888, când viscolul cumplit loveşte Nebraska şi Dakota, fetele sunt la şcoală, alături de elevii lor, subţire îmbrăcate, amăgite de căldura dinaintea furtunii. [...] Extrem de bine documentat, cu descrieri detaliate şi portretizări de excepţie, care conferă autenticitate tragediei povestite, romanul „Viscolul copiilor”, de Melanie Benjamin, m-a determinat să achiziţionez toate celelalte romane ale autoarei, traduse în limba română şi acum, după ce le-am parcurs, nu regret nicio clipă alegerea făcută.

„La început a fost Cuvântul...”, nu? Şi, pentru actor, Cuvântul este sacru. Din rândurile de cuvinte cuminte aliniate, am aflat preţul celebrităţii, am aflat că drumul către maturitatea artistică trece prin sufletul publicului şi că generozitatea este trăsătura dominantă a unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori români. Curajul de a-şi mărturisi slăbiciunile îl coboară în mijlocul nostru, al celor mulţi şi fără chip memorabil, din public, dar nu-l coboară de pe piedestalul pe care l-au urcat talentul şi truda şi sutele de roluri cărora le-a dat viaţă. Actorul care, la doi ani după absolvire, a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în rolul titular din „Discipolul diavolului”, a reuşit de-a lungul timpului să devină favoritul publicului, să influenţeze generaţii. De cele mai multe ori, un actor face în întreaga carieră multe roluri extraordinare, dar unul e memorabil pentru public şi, de câte ori va vorbi publicul despre el, îl va numi după personajul acelui rol memorabil. Una dintre particularităţile lui Florin Piersic constă în faptul că a purtat multe nume. Pentru că multe au fost memorabile şi publicul nu s-a putut decide asupra unui singur personaj. „... ţin minte ce mult mi-l doream pe Romeo! Ca să-l joc, eram în stare să vin cu scara şi cu balconul de acasă.” Dar a fost Lennie, din „Oameni şi şoareci”, unica operă dramatică a marelui scriitor american John Steinbeck. A fost o vreme Prinţul Mîşkin, o vreme a fost Anghel Şaptecai şi Pintea şi Mărgelatu şi Harap-Alb şi Făt-frumos, a fost Preda Buzescu şi scriitorul Alexandru Manea, din „Visul unei nopţi de iarnă”, de Tudor Muşatescu, rol drag mie până la limita de sus. Şi marinarul străin din filmul „Explozia”, şi Ştefan Valeriu, din „Jocul de-a vacanţa”, piesa lui Mihail Sebastian, şi Pierre din „Străini în noapte”, comedie romantică scrisă de Éric Assous şi regizată de inegalabilul Radu Beligan. Despre toate am găsit amănunte inedite în cartea „Viaţa este o poveste...”

Dincolo de intrigile pentru succesiune, de luptele politice şi de planurile perfide de preluare a puterii, dincolo de trădările celor mari şi fidelitatea celor mici, dincolo de aspectele sociale ale perioadei de după evenimentele din 1989, dincolo de lupta dintre orgoliu şi umilinţă, romanul „Nopţile Patriarhului”, de Tatiana Niculescu, are ca temă deşertăciunea în accepţiunea pe care o dă acestui termen Eclesiastul: deșertăciunea este echivalentă inutilității. Așa se spune și în Eclesiastul 1:2-3, “Totul este deșertăciune”. Deşertăciune, ca răspuns la eforturile de a schimba ordinea Lumii, mai ales prin politică, fie ea religioasă sau de altă natură, care oferă iluzia puterii şi a unui loc de frunte în ierarhia instituţiilor statului. Şi, în centrul acestei lupte acerbe pentru putere, un om. În inima furtunii, încercând să dirijeze rafalele, era un om şi „... nu era nici el fitecine, era Patriarhul Bisericii, Patriarhul Ţării! Adică era chiar mai ceva decât preşedintele!”. Un om, măcinat de conflicte interioare puternice, între regrete şi amintiri, între trădări şi încercările de a le justifica. Măcinat de boală şi bătrâneţe.

Picture „Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.”, afirmă unul dintre personajele romanului „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu. Fiecare dintre noi îşi orânduieşte viaţa după (ne)credinţa care-l defineşte. La fel şi Iorgos Papadopoulos, personaj principal al romanului „O muscă în Sfântul Munte”, scris de Vasilis G. Frangopulos. Tâmplar renumit şi cu har, un artizan al lemnului, bărbatul de 30 de ani, rămas şomer, este angajat de călugării unei Mănăstiri din Sfântul Munte. Deşi bucuros că nu îi mai este povară bătrânei mame, văduvă acum, Iorgos consideră că „Dumnezeu are umor!”. El „însuşi se mândreşte că, dacă ar exista o asociaţie antipreoţească, antireligioasă, a ateilor, el ar fi preşedintele acesteia.” Şi primeşte cu aversiune orice bunăvoinţă a călugărilor care l-au angajat, deşi, onest şi corect, înţelege că îi sunt superiori din punct de vedere spiritual. Doar că se limitează la a privi cu ochii ceea ce ar trebui să vadă cu sufletul.

„Nu sunt eu”, carte semnată de Maia Morgenstern, e cuminte, pretenţioasă, sinceră, tulburătoare, răsfăţată, e ca o duminică după şase zile de luni. Aparent, e simplă, de fapt, e profundă şi complexă, cuvintele vin în întâmpinarea cititorului desculţe, alergând prin iarba gândului, cu o sinceritate dezarmantă şi sfătoasă, pe alocuri. Are un farmec irezistibil, greu de definit. Şi e greu de lăsat din mână, greu de închis, tot dai paginile, una după alta, şi te întorci când simţi nevoia. Bine, nu sunt eu dacă nu recunosc că m-am uitat mai întâi la fotografiile din final. M-am uitat. Cartea „Nu sunt eu”, scrisă de Maia Morgenstern, este o pledoarie pentru cunoaşterea de sine. Pentru sinceritate, recunoştinţă, reverenţe în faţa aproapelui. Cine este actorul şi omul Maia Morgenstern, eu ştiu, oarecum, din ceea ce am văzut pe scenă. În culise, e greu de pătruns. Acolo e teatrul în intimitatea lui, peste care nu poţi da buzna oricum şi oricând. Dar cine nu este Maia Morgenstern? Oamenii toţi, şi Maia Morgenstern nu face excepţie de la regulă, sunt ca picturile zen. Ceea ce lipseşte din ele este la fel de important ca ceea ce este reprezentat. Dacă nu chiar mai important. Pentru că Zen, înainte de a fi religie, practică, exerciţiu de meditaţie, este un drum. Un drum prin care omul se poate elibera de haosul gândurilor, de neliniştea existenţială, de zgomotul de fond continuu şi monoton care îi împovărează conştiinţa, un drum prin care poate ajunge la rădăcinile cele mai adânci şi mai ascunse, ca să descopere acolo cine este cu adevărat, de unde vine, încotro se îndreaptă. Acum, nu sunt eu dacă nu recunosc că aştept volumul următor. E o perioadă în care s-au înmulţit parcă zilele de luni, a(ve)m nevoie disperată de o duminică.

M-a dezamăgit, din păcate. Poate că aş fi mai indulgentă, romanul este interesant, deşi are o aură de telenovelă, dar traducerea este slabă, din păcate. Unii i-au luat apărarea traducătorului, spunând că e greu să traduci din limba catalană, e o muncă minuţioasă. Dar, dacă nu mă pricep, nu mă amestec. Sunt numeroase dezacorduri, şi asta nu ţine de dificultatea de a traduce, ci de gramatica limbii române. De exemplu: "... să restituie familiei sale o infimă parte din tot ce-i oferiseră" - "... ce-i OFERISE", predicatul se acordă în număr și persoană cu subiectul - familia (...) oferise. (pag. 60). Punctul culminant e la pagina 87. "Noroc cu flegma engleză." (?!!) FLEGMATISMUL ENGLEZESC, nu credeți? Se referă la caracter. Da, greşelile educă la fel de mult ca subiectul. Subiectul? Pablo, un copil orfan din Barcelona, vine să locuiască a mătuşa sa, în Franţa, şi, treptat, reuşeşte să pătrundă în lumea fascinantă a parfumierilor francezi. Având un har deosebit, devine unul dintre cei mai apreciaţi parfumieri. Cartea este despre dragoste, despre sacrificiu şi uitare, despre profunzime şi superficialitate, despre relaţiile interumane, despre răzbunare şi (in)fidelitate. Un roman captivant, cu informaţii inedite, pentru mine, despre parfumuri şi despre lumea în care se nasc acestea, dar care mie nu mi-a părut fascinant. Depinde de gusturi.

Una dintre cele mai bune serii sf, în opinia mea. Firește, după celebra serie a lui Asimov - "Fundația. Roboții. Imperiul". „Silozul” este o distopie al cărei flux narativ este atât de puternic şi de bine articulat, în aşa manieră transferat cititorului, încât lumea conturată pare tulburător de credibilă. Te trezeşti trăind în Silozul 18, murind în Silozul 17, revoltându-te în silozul 40 şi te substitui lui Dumnezeu în Silozul 1. Şi, după ultima pagină, te revolţi împotriva finalului, care ar fi putut fi mai puţin predictibil, mai puţin stereotip, dar ştii că vei reveni în Siloz, după exact timpul care îţi este necesar unei rotaţii în jurul realităţii care defineşte lumea în care trăieşti. Acum. Ca cititor. După ce ai evadat din „Siloz”. Sau crezi că ai evadat... Sau... Imaginaţi-vă că Pământul nu este singura planetă locuită de oameni. Că mai sunt 49. Că suntem opriţi să intrăm în contact cu ele. Că suntem condiţionaţi să perpetuăm specia şi să ne temem de moarte. Că suntem condamnaţi să credem în moarte, deşi am putea fi nemuritori. Că putem zbura, deşi avem rădăcini care par a ne asigura echilibru şi siguranţă. Că trăim într-o sferă, înăuntru, deşi suntem convinşi că trăim afară. Că cerul pe care îl privim este, de fapt, o fereastră şi noi chiar trăim într-un „înăuntru” şi ne este frică de acel „afară”, din care vedem doar atât cât putem cuprinde cu privirea, din cauză că suntem condiţionaţi să credem că „a ajunge afară” şi „a trăi” sunt incompatibile. Că suntem programaţi să ne revoltăm, periodic. Că ne revoltăm inutil. Până în clipa în care aflăm despre ceilalţi, ne învingem teama, descoperim că putem zbura şi evadăm dinăuntru. Dar, odată ajunşi afară, trebuie să încercăm să ne resetăm. Aţi reuşi? Imaginaţi-vă, dacă puteţi, marginile unui plan infinit...

Matematica nu a fost niciodată prietena mea. Când am citit „Profesorul şi menajera”, mi-a părut rău că nu am avut niciodată un profesor ca personajul lui Yōko Ogawa. Nu cred că m-aş fi împrietenit cu matematica, sunt umanistă prin formaţie şi structură intelectuală, dar aş fi înţeles mai devreme că, atât Universul exterior, cât şi cel interior, au ca limbaj comun matematica. Şi o magie pe care numai ea le-o poate conferi. Romanul lui Yōko Ogawa te face să te îndrăgosteşti de matematică. A fost ecranizat în anul 2006 de regizorul Takashi Koizumi. Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul-personaj fiind direct implicat în succesiunea evenimentelor, pe care le surprinde cu un farmec ce sugerează ideea că matematica are o simplitate care derivă tocmai din complexitatea ei. Paradoxal. Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că personajele nu sunt individualizate prin nume, ci prin profesie sau prin trăsătura fizică/morală definitorie. Profesorul este personaj central. În Japonia, singurii cetăţeni care nu se înclină în faţa Împăratului sunt dascălii, fiindcă se consideră că, fără dascăli, nu ar exista Împăraţi. Personajul-narator, Menajera, este „cea mai tânără angajată” din agenţia de menajere Akebono, dar are deja „peste 10 ani experienţă în domeniu”. Îşi creşte singură băieţelul de 10 ani, căruia Profesorul îi spune Radical, „pentru că forma plată a creştetului său aducea cu simbolul matematic pentru rădăcina pătrată.” Dar „folosind acest semn conferim în egală măsură un statut clar tuturor numerelor, celor infinite şi celor imaginare.” Explicaţia aparţine profesorului şi are menirea de a sugera semnul de egalitate între statutul lui social şi cel al Menajerei, pe care nu o consideră inferioară. Un alt personaj este Văduva, cumnata Profesorului, „o doamnă în vârstă, subţire şi foarte distinsă”, a cărei relaţie cu profesorul este sugerată în finalul cărţii.